Colindătorii

Zilele acestea, in Bucuresti, in scarile de bloc, se aude acelasi colind la toate etajele. “Deschide usa, crestine” rasuna de la parter pana la ultimul etaj. Soneriile piuie scurt, una dupa alta, iar oamenii asteapta sa treaca grupul de uratori, din spatele usilor.
Se vorbeste in soapta, se merge pe varfuri sau se ingheata, temporar, orice miscare.
Si totusi, in ultimii 2 ani, am fost colindati doar de astfel de “coruri”, venite sa faca un ban. Deci asa va arata de acum incolo aceasta traditie sau se va pierde de tot?

Cand eram copii, ne generaria noastra se strangea intr-un grup mare de omuleti mici :), cu varste apropiate. Vocile nostre cumva se armonizau si aveam repertoriu diferit pentru fiecare etaj. Cantam pentru usi inchise si, ma gandeam retrospectiv, frica de respingere nu exista. Erau momente asemeni celor de street art, in care performezi oricum, iti asumi actul.

Cantam, o usa se deschidea si altele se auzeau miscandu-se pe rand sau in avans. Posibil ,dupa mai multe ture si efort, sa fi sunat si sa fi intrebat daca “-Primiti cu colindul?” pentru a eficientiza.

Cineva strangea banii, acestia se imparteau egal iar, cu o seara inainte, se cheltuiau cinstit intr-un magazin de cartier.

Visuri si dorinte cinstite de copii ai caror parinti nu isi permiteau idei excentrice.

Asadar, primim colindatorii care vin cu boxa? Care canta cu o totala lipsa de ureche muzicala? Sau, pur si simplu, cand este ce trebuie, toata lumea stie si usile se deschid cu generozitate de la sine? Oamenii discern autenticul si bucuria si fac un gest al generozității si impartasirii de stare?